miercuri, 17 august 2011

Un strigat de disperare!

Povestea mea 

Bună eu sunt David, am 9 luni și asta e povestea mea...

De foarte mulți ani mama nu mai speră că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni și ea încă nu știe. Abia aștept să o cunosc!
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine și ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aș vrea să țip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută și reușesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau și o notă, nota 6; nu este o notă mare, dar eu sunt mare, am 1300gr. Mama e tare fericită dar eu nu stiu dacă voi supraviețui primei nopți. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltați nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din gutița mea.
E dimineață! Am reușit dar îmi este înțepat tot corpul, tubul mă deranjează și mama nu e lângă mine. Nu e tocmai așa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama, plângea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am și botezat, de atunci ma cheama David Gabriel.
Zilele trec ... multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama să plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget și eu îl prind în mânuță și n-aș mai vrea să-i dau drumul. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuța din curtea maternității. Doctorii i-au zis că au făcut tot ce au putut și numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat și de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o lună și jumătate ... e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuță. E mult mai bine așa! La câteva zile mama mă ia în brațe pentru prima oară. Sunt fericit! Stau nemișcat și n-aș mai vrea șă mă mai dezlipesc de pieptul ei. Părea că totul va reveni la normal, ba mai mult îl cunosc și pe tata. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri și mari. E copleșit de emoție. În curând îmi verifică ochișorii și domnul doctor oftalmolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut să ne dea nici o veste bună. Facusem retinopatie și îmi pierdeam vederea întru-un ritm alert. Era necesară o operație urgentă dar, bronhodisplazia pulmonară cu care am rămas în urma oxigenării îndelungate făcea ca operația să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistențele tatălui meu, am fost operat și totul a decurs destul de bine.
După 3 luni, părinții mei, mă iau acasă, îmi cunosc fratele, sunt alintat și răsfățat deși durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operații și nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă nu au trecut nici 4 luni și sunt din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le făceam s-a descoperit că sufăr de o boală necruțătoare - encefalopatie hipoxic ischiemică, paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică ). Acum înțeleg de ce nu îmi pot folosi mâinile și picioarele ca un bebeluș normal, de ce nu pot ține o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deși ma 9 luni, am fost evaluat la o vârstă mai mică de 3 luni.
În sfârșit, epuizați de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare și patru spitale, fără bani pentru ședințe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpănită și cu ochii înlăcrimați, mama mă ține în brațe dar nu mă privește. Îi caut privirea și ea îmi zâmbește ca să nu mă îngrijoreze dar eu stiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranță se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilitățile financiare ale părinților mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea și cu fiecare zi ce trecea șansele să supraviețuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea și cu fiecare zi ce trece se scurg și șansele mele de a putea merge vreodata.
Așa m-am gândit să scriu povestea mea în speranța că o va citi destui oameni cu inimă bună ce mi-ar putea acorda o șansă să nu mă întreb de ce sunt diferit de ceilalți copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrațișez mama...
Vă mulțumesc că mi-ați citit povestea, vă mulțumesc din suflet pentru ajutorul vostru!
Cu drag,
David-Gabriel
Suma necesara pentru recuperarea lui David este de 35.000 de euro
BANCPOST TITULAR Irimescu Gabriel Florin
Cont Lei:RO86BPOS07207878987 RON01
Cont Euro:RO21BPOS07207878987 EUR01
Telefon:0749.513.578(tata) si 0741.324. 466(mama)
http://www.sansapentrudavid.ro/index.html

2 comentarii:

  1. http://www.dorupanaitescu.ro/vreau-sa-ma-imbogatesc-sau-povestea-unei-manute-pierdute.html

    Ma intrebam de ceva timp ce se mai intampla cu Ioana. Am aflat accesand linkul de mai sus. Se pare ca inca nu au strans banutii... :(

    RăspundețiȘtergere
  2. La numai 55 de ani, un român se zbate la limita dintre viaţă şi moarte. El şi-a pierdut total capacitatea de muncă din cauza numeroaselor afecţiuni grave de care suferă. Drept urmare, banii pentru tratamente sunt din ce în ce mai puţini, iar omul este condamnat la moarte. Citeşte în continuare povestea cutremurătoare a lui Mihai Feraru, aşa cum ne-a relatat-o chiar el într-un mail trimis pe adresa redacţiei. „Ma numesc Mihai Feraru de 55 ani, sunt foarte bolnav din 1994, primul infarct l-am suferit in 1994 eram la serviciu, al doilea infarct l-am suferit in1998, dupa primul infarct am suferit primul accident vascular din trunchiul cerebral, dupa care am ramas cu o paralizie pe partea dreapta asta s-a intamplat in 1995, al doilea accident vascular cerebral l-am suferit in anul 2000, in 2004 am fost diagnosticat cu DIABET ZAHARAT, De atunci si in prezent fac injectii cu insulina de patru ori pe zi, acuma de 2 ani am fost descoperit cu POLIARTRITA REUMATOIDA, am ajuns sa pot merge cam 30-40 m dupa care trebue sa fac o pauza, eu nu pot efectua nici un fel de activitate, capacitatea de munca este pierduta in totalitate, numai bunul Dumnezeu stie ce fel de viata chinuita duc eu zi de zi, mai ales ca duc lipsa de mancare si medicamente, de aceea fac apel pe aceasta cale catre toti oamenii credinciosi care-l iubeste pe Dumnezeu, sa ma ajute si pe mine din putinul lor, iar Dumnezeu si Maica domnului sa le rasplateasca darul inzecit, si cu multa sanatate. Pentru asta eu am un cont deschis la banca; RAIFFAISEN BANK IN ROMANIA ARE NR RO93RZBR0000060001059026 IN LEI .si-n euro nr RO72rzbr0000060004438690.pe nume mihai feraru cod zwift: RZBRROBU”.. eu am ca martor pe DUMNEZEU, ptr ca numai el stie si vede totul, si tot Dumnezeu ne va judeca pe fiecare ptr faptele noastre, Iertati-ma. Adresa mea postala este: Mihai Feraru oficiul postal nr 1 vaslui, casuta postala 95, localitatea vaslui jud vaslui Romania, tel 0040761887298

    RăspundețiȘtergere